Treceți la conținutul principal

PATRICK KAVANAGH (1904-1967, Irlanda)

MAREA FOAMETE

I


Pământ este cuvântul și pământu-i carnea

Pe care,-n deal, se-nșiră de cartofi culegătorii
Ca niște popândăi mecanizați - Maguire cu-ai lui.
Privindu-i doar un ceas vom mai susține că e viață
Spetita aplecare peste cartea morții?
Corbi croncăne aici când dau de viermi și broaște
Și pescăruși sunt duși de vânt peste uluci ca niște ziare
                                                                                     vechi.
În bulgării aceștia uzi există pic de fantezie?
Atunci de ce mai stăm aici, înfiorați?
                        E vreun bărbat aici
Care-a iubit lumina și rugina
Fecioară vreme prea-ndelungată? A fost vară ieri.
Și cine a făgăduit însurătoare
'Nainte de Toți sfinții când din grinzi atârnă mere?
Nu, tragedia s-o vedem până la capăt,
Când ultimul din suflete, pasiv precum un sac de lut,
La vale se prăvale, abătut de colțuri unde plugul
Nu a mușcat sau e înfiptă o cazma, strâmtând cărarea.

Un câine doarme pe o gioarsă sub un car întors,

Un cal târăște plugul ruginit pe un tăpșan cu flori
Și le miroase. Vreo trei capete atârnă
Între picioare crăcănate larg. Octombrie cântă
O simfonie pe un portativ de sârme grele.
Și Maguire și-amintește brazdele tăvălugite
Și cremenea ce i-a aprins lumânarea în altar
(Era în iunie) și-aceasta flacăra n-a dat.
S-au dus și brazdele și zilele s-au dus...
Dezmeticindu-se,-a fugit de ștreangul lumii
Și mai isteț se socotea de orice orășean
Când se strâmba de râs la un pahar de bere,
Căci se știa scăpat de toate cursele întinse
În hăurile experienței. Da din cap, cunoscător,
Și-n sinea lui spunea
Că-s tare plicticoși copiii când în luna lui april
Se joacă pe câmpii unde bărbații
Trag brazde late și adânci. Pierduți în pasiunea
Ce n-are trebuință de femeie, ghimpii
Care-nghimpau erau doar colții grapei.
Copiii țipă-atât încât un stol de ciori
Pot să strămute lanuri de semințe, cârâind.
Chemându-și câinele, Maguire a aruncat o piatră
Și-a izgonit statornicele zburătoare.

Întoarce bulgării și curăță-i de buruiană.

Ce caută acolo?
El crede că e un cartof, dar nu e;
Știm noi mai bine ca mănușile-i de glod
Ce umblă prin nesimțitoarea chică.

- "Împinge coșul mai în față - cumpănește-l

Deasupra gropii. Joe, dă jos hulubele căruții
Și-ncalecă", strigă Maguire.
- "La Brannagan e vânt și asta-nseamnă ploaie.
Greblați tulpinile uscate și vedeți cartofii să nu sară
Peste carâmbi când dați de surpătură -
Zic că-n decembrie o dregem noi.
O umplem cu pietriș și ridicăm bordură
În dreptul bălții. Cum? măgarul lui Cassidy
E în trifoiul meu? Trăsni-l-ar -
Și câinele pe unde-o fi? Nu-i niciodată
Când ai nevoie." Suduie Maguire și scuipă
Prin firele-ncâlcite-ale mustății
Și cată-n jurul lui de pe-nălțime.
Iar i se schimbă visul, ca un vânt purtat de nori;
Se-ntreabă dacă maică-sa avea dreptate lăudând
Pe omul care și-a făcut mireasă din câmpie.

Priviți la insul de pe deal, al cărui duh

E o desagă jilavă julind genunchii vremii. El trăiește
Ca mica lui postată să rodească-n timp ce trupul său
E-ntins în fundul unui șanț sub două
Brăzdare-ncrucișate-n numele lui Crist.

Era bănuitor în tinerețe ca un șobolan

Lângă-un coltuc, când fetele râdeau
Iar el știa că-s în călduri ca nște mânze.
Nu apucase drumul lesnicios către destin.
Visa candoarea omului, nu ghearele trădării.
Strânsoarea, o, strânsoarea câmpului accidentat! Nu scapă
                                                                             niciun om.

Nu se putea ca dincolo de dealuri dragostea

Să fie liberă și șanțurile drepte. Monștrii
Nu ridicau copiii ca să pună-n loc maimuțe,
Cum se-ntâmpla aici.
           "O, Doamne, de-aș fi fost mai înțelept!"
Acesta îi era suspinul, ca acela
Al vântului întunecat printre ciulini.
Privește către casa și grădina lui. "O, Doamne,
Dacă eram mai înțelept!"
Acum o frunză de gherghin mototolită
Țâșnește ca prihorul speriat și gardul
Arată verdele otavei printr-o ferestruică
Și inima-i șoptește că măicuța l-a mințit. Căci adevărul
E viața - chiar și-n formele grotești din focul cel mai
                                                                              scârnav.

Un cal își saltă capul și se-apleacă

Prin pir și pietre
Să-și potolească pofta ultimă păscând trifoi.
Un stei apasă-o tufă ca moralitatea;
Nătângii vieții sângerează când îl urcă.

Și vântul bate dinspre Brady, frunza de podbal

E-nsăilată de rugină, ploaia umple
Făgașul carelor și urmele de pași.
Un soare galben îi reflectă razele subțiri
În Donaghmayne și-n smârcurile-n formă de copite.

Hai, fantezie, spre acest bordei de fier,

Să urmărim din prag cum anii se deșiră îndărăt
Și să aflăm ce-a scris cu mâna stângă un țăran.
Octombrie, e liniște. Nu cloncăne găini,
Nu măcăie rățoi, cai nu nechează, nu suspină pomi.

_____________________________

- trad. de Leon Levițchi;
- din Antologie de poezie engleză de la începuturi până azi, vol. 4, Ed. Minerva, 1984. 

AMINTIREA TATĂLUI MEU


Cȃnd văd cȃte-un bătrȃn

Îmi amintesc de tata
Pe vremea cȃnd căzuse-n dragoste cu moartea
Și adunatul snopilor se petrecuse, gata.

Pe unul l-am văzut pe strada Gardner

Împleticindu-se pe-o margine de drum,
Holbȃndu-se cu ochi mijiți la mine,
Aş fi putut să fiu feciorul lui cel bun.

Şi-mi vine-n minte muzicantul,

Trudindu-şi scripca cu zor mare,
Acolo, în Bayswater, Londra,
Şi iar mă văd atras în ghicitoare. 

Cȃnd văd cȃte-un bătrȃn,

La vreme-nvoaltă de brumar,
Pare să îmi spună
"Eu ţi-am fost tată cȃndva".

_____________________

Traducere (inedită) de Ionela Chirilă 

Postări populare de pe acest blog

BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU (n. 1979, România)

Foto: Cosmin Bumbuț
TAȚII MEI

Oi, oi, oi tații mei vitregi, cum au venit și s-au dus ei
Cum m-au ținut în palme și m-au crescut ca pe-un pui de cuc
Pe unde-or fi tații mei vitregi, prin ce cotloane, prin ce morminte
Unde-s mâinile care mi-au dat lapte din căni ciobite, unde-s iepurii albi ai copilăriei,
Drumurile prin pantelimon, când el nu dansa
Unde-i vatra luminoasă, cu ale ei străluciri apașe
Unde-i Luluța, cățeaua iepure, arhitecta gropilor
Mieii de paște, rânjiți și picurând zeamă de gambrinus
Unde-s mărășeștii, carpații, pepenii de vară
Drumurile spre mare, în dimineți sulfuroase, nesul frecat în ceașcă
Barbutul de pe lacul riviera, regina bălții, mierea de la subrațul tău
Fularele pe care ți le-ndesai pe cap, ca să nu te tragă, plăpumile matlasate
Unde-i totosh, pisica noastră căcăcioasă, unde-s chiloții tăi de bumbac
băile pe care le făceam împreună, recitând coana mița biciclista
Oi, unde s-au dus toți …

MARIANA CODRUȚ (n. 1956, România)

Foto: Michael Astner
AM VĂZUT-O

am văzut-o. nu era cruntă.
își ținea picioarele larg desfăcute
să intre muzica în ea. dansa
din jumătatea de sus a trupului,
goală, pe nisip. nu mai semăna cu ea însăși -
un zâmbet îi atârna din gură
ca unei pisici coada șoarecelui prins.

pur și simplu stătea pe nisip
și dansa
cu jumătatea de sus a trupului,
iar muzica desfăcea încet
aripi de șindrilă albă în vânt.

_______________
Din vol. Ultima patrie, Editura Paralela 45, 2007


CONCEPȚIA MEA DESPRE LUME ȘI VIAȚĂ


până la douăzeci de ani
toți s-au simțit datori să-mi formeze
"o concepție despre lume și viață".

alți douăzeci de ani m-am cocoșat
sub această
concepție despre lume și viață.

acum sunt un câmp
de pe care s-a smuls pielea de bitum
fiindcă într-o zi am dat naibii
concepția despre lume și viață.


SUNT TOT TIMPUL ÎN PRIZĂ:


dacă vineri trebuie să achit factura la apă, chiar de luni îmi spun mereu, îngrijată: am de plătit factura la apă, trebuie să plătesc factura la apă!

e vorba să merg în vară la Praga? încă din iar…

RADU VANCU (n. 1978, România)

CANTO XLII

Uneori, în capul meu, mi se
pare că merge. Dar
creierul nu-i deloc
creditabil. Creierul meu bate
într-o inimă de călugăriță
tânără, retrasă-n craniul
meu ca-ntr-o mănăstire din
Sadad.

Spetindu-se ziua
pe ogorul de cartofi dulci
din spatele mănăstirii.
Mâncând din ochii
leșinați de dragoste
maldărul de cadavre
creștine plantat la poarta
mănăstirii. Îndrăgostită
de irelevanța disperată
a vieții din jurul ei.

Uneori, creierul meu bate
în inima ei în ritmul în care
câte un cadavru creștin
e bătut în cuie de poarta
mănăstirii. Abia atunci ea
respiră într-un staccato
îmbujorat și creierul meu e
oarecum mai creditabil.

Pe de altă parte, poemele
astea ale mele-s scrise
toate pe la 4 A.M.,
când călugărița-i mereu
pe jumătate trează în