Treceți la conținutul principal

ROBERT FROST (1874-1963, SUA)

MESTECENI

Când văd mesteceni aplecați, în dreapta, în stânga,

Strâmbi lângă arborii cu trunchi întunecat și drept,
Îmi place să-mi închipui că vreun băiat s-a legănat cu ei.
Dar numai legănându-se n-ar fi putut să-i lase
Așa, încovoiați, ca după o furtună de zăpadă. Sigur,
Adesea i-ați văzut încărcați din greu
Cu gheață, în diminețile de iarnă însorite,
După vreo ploaie. Scot clinchete din crengi
Când bate vântul, și capătă culori somptuoase
Când tremurând plesnește și sticlește smalțul de pe ramuri.
Curând au să-și și lepede în soare scoici de cristal,
În avalanșe spulberate peste crusta de zăpadă -
Atâtea cioburi mărunțite să se troienească-n jur,
Încât ai crede că s-a spart și prăvălit cupola cerului.
Povara lor îi trage-n jos spre mărăcinii - uscați de ger;
Dar nu se frâng, deși, dacă-au rămas încovoiați
Atât de multă vreme, nu se mai îndreaptă.
Le vezi trunchiurile arcuite astfel prin păduri
Ani după aceea, cu frunzele alunecându-le pe pământ
Ca niște fete care s-au lăsat pe brânci și își revarsă
În valuri părul peste față, să se zvânte-n soare.
Dar ce voiam eu să spun când Adevărul m-a întrerupt
Cu toată vorbăria asta cu furtuna de zăpadă,
E c-aș fi preferat să fi fost un băiat să-i îndoaie,
Când a ieșit s-adune vacile duse la păscut,
Băiat care nu stă să bată mingea, ca cei de la oraș,
Care se joacă doar cum a învățat el singur,
Vara sau iarna, joacă de copil însingurat.
Așa, unul câte unul, i-a supus el, toți copacii,
Dându-se uța-n sus și-n jos, în fiecare, iar și iar,
Până când le-a îmblânzit la toți înțepeneala,
Și i-a făcut mlădioși, pe toți - n-a mai rămas
Niciunul nestrunit. A învățat de mic
Că nu trebuie să înceapă jocul prea devreme cu-un copac
Prea tânăr, ca să nu-l îndoaie mult prea mult,
Chiar până la pământ. Și știe, întotdeauna,
Cum să se cumpănească-n crengile din vârf,
Cum să se cațere cu grijă, cu migală,
Așa cum umpli o ceașcă pân-la buză,
Chiar peste buză. Pe urmă se avântă
C-un zvâcnet, cu picioarele împinse în afară,
Și sfâșie pânza aerului până la pământ.
Și eu am fost un băiat care încovoia mesteceni,
Și mai visez și-acum c-am să mă întorc, să mai fiu iarăși,
Când obosesc să mai tot cumpănesc la gânduri
Și viața mi se pare o pădure fără de poteci
Unde îți arde fața și ți-o gâdilă funigei
Când freamătă atingându-ți-o, și un ochi îți plânge
Când se destinde o ramură și ți-l izbește.
Aș vrea să pot pleca o vreme de-aici de pe pământ,
Și apoi să mă întorc și s-o iau iarăși de la capăt.
Dar numai de nu m-ar pricepe soarta cum nu vreau,
Și mi-ar îndeplini dorința doar pe jumătate -
Să mă ia de aici și să nu mă mai întoarcă.
Pământul este locul cuvenit pentru iubire.
Nu știu unde-ar putea să fie un loc mai bun.
Aș vrea să mă tot cațăr tot mai sus într-un mesteacăn,
Mereu agățându-mă de crengi negre pe-un trunchi ca zăpada,
Spre cer, până când arborele nu mi-ar mai ține greutatea
Și și-ar pleca vârful să mă lase iarăși jos.
Ce bine ar fi - să urc așa, și să cobor.
Ce soartă minunată - să te legeni în mesteceni.

_________________________

- trad. de Mircea Ivănescu;
- din vol. Poezie americană modernă și contemporană, Ed. Dacia, 1986

Postări populare de pe acest blog

ERICH FRIED (1921-1988, Austria)

NUMAI CĂ NU
- fragment -
Viața ar fi fost mai simplă dacă nu te-aș fi întâlnit Numai că nu ar fi fost viața mea
MICĂ PILDĂ
Și viața netrăită ia sfârșit poate doar ceva mai lent precum bateria unei lanterne de nimenea folosită
Dar asta nu ajută prea mult: Dacă vrei (să zicem) această lanternă după ani și ani s-o aprinzi nu mai iese nicio respirarea-a luminii iar dac-o deschizi nu-ți găsești decât oasele iar dacă ai ghinion și ele de tot măcinate
Așa că la fel de bine ai fi putut lumina
____________________ Traducere de Grete Tartler. Din vol. Poezie germană contemporană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991

STANISŁAW GROCHOWIAK (1934-1976, Polonia)

GIRAFĂ ARZÂND

Da
Asta-i ceva
Sărmana construcție a fricii umane
Girafa domol fumegândă
Da
Asta-i ceva

Ceva din zidul acela de aspirină și sudoare
Cu botișorul ei ca un obuz explodat
Da
Asta-i ceva

Oare de ce sunteți putrezi de la tâmple la barbă
Ce dinte vă zăngăne în căpățâna goală
Da
Asta-i ceva

Ceva ce ne așteaptă
Util și amenințător
Ca piciorul
Ca inima
Ca burta și vătraiul
Movilă întunecoasă a cerului uman
Da
Asta-i ceva
Versul acesta eu îl scriu
Pentru mine și măgari
Pentru doi reumatici
Unuia din ei cu dureri de dinți
Căci vor înțelege
Da
Asta-i ceva

Căci viața
Înseamnă:

Să cumperi carne să toci carne
Să măcelărești carnea Să iubești carnea
Să zămislești carnea Să blestemi carnea
Să crești carnea și să îngropi carnea

Și să pregătești din carne Și să gândești cu carnea
În numele cărnii și împotriva cărnii
Pentru ziua de mâine a cărnii Pentru distrugerea cărnii
Dar mai ales dar mai ales în apărarea cărnii

FRANZ KAFKA

"A murit de frică"
Așa s-a scris
Pretutindeni doar table și ziduri simțind
Și norii rigizi ca niș…