Treceți la conținutul principal

ROBERT FROST (1874-1963, SUA)


MESTECENI

Când văd mesteceni aplecați, în dreapta, în stânga,
Strâmbi lângă arborii cu trunchi întunecat și drept,
Îmi place să-mi închipui că vreun băiat s-a legănat cu ei.
Dar numai legănându-se n-ar fi putut să-i lase
Așa, încovoiați, ca după o furtună de zăpadă. Sigur,
Adesea i-ați văzut încărcați din greu
Cu gheață, în diminețile de iarnă însorite,
După vreo ploaie. Scot clinchete din crengi
Când bate vântul, și capătă culori somptuoase
Când tremurând plesnește și sticlește smalțul de pe ramuri.
Curând au să-și și lepede în soare scoici de cristal,
În avalanșe spulberate peste crusta de zăpadă -
Atâtea cioburi mărunțite să se troienească-n jur,
Încât ai crede că s-a spart și prăvălit cupola cerului.
Povara lor îi trage-n jos spre mărăcinii - uscați de ger;
Dar nu se frâng, deși, dacă-au rămas încovoiați
Atât de multă vreme, nu se mai îndreaptă.
Le vezi trunchiurile arcuite astfel prin păduri
Ani după aceea, cu frunzele alunecându-le pe pământ
Ca niște fete care s-au lăsat pe brânci și își revarsă
În valuri părul peste față, să se zvânte-n soare.
Dar ce voiam eu să spun când Adevărul m-a întrerupt
Cu toată vorbăria asta cu furtuna de zăpadă,
E c-aș fi preferat să fi fost un băiat să-i îndoaie,
Când a ieșit s-adune vacile duse la păscut,
Băiat care nu stă să bată mingea, ca cei de la oraș,
Care se joacă doar cum a învățat el singur,
Vara sau iarna, joacă de copil însingurat.
Așa, unul câte unul, i-a supus el, toți copacii,
Dându-se uța-n sus și-n jos, în fiecare, iar și iar,
Până când le-a îmblânzit la toți înțepeneala,
Și i-a făcut mlădioși, pe toți - n-a mai rămas
Niciunul nestrunit. A învățat de mic
Că nu trebuie să înceapă jocul prea devreme cu-un copac
Prea tânăr, ca să nu-l îndoaie mult prea mult,
Chiar până la pământ. Și știe, întotdeauna,
Cum să se cumpănească-n crengile din vârf,
Cum să se cațere cu grijă, cu migală,
Așa cum umpli o ceașcă pân-la buză,
Chiar peste buză. Pe urmă se avântă
C-un zvâcnet, cu picioarele împinse în afară,
Și sfâșie pânza aerului până la pământ.
Și eu am fost un băiat care încovoia mesteceni,
Și mai visez și-acum c-am să mă întorc, să mai fiu iarăși,
Când obosesc să mai tot cumpănesc la gânduri
Și viața mi se pare o pădure fără de poteci
Unde îți arde fața și ți-o gâdilă funigei
Când freamătă atingându-ți-o, și un ochi îți plânge
Când se destinde o ramură și ți-l izbește.
Aș vrea să pot pleca o vreme de-aici de pe pământ,
Și apoi să mă întorc și s-o iau iarăși de la capăt.
Dar numai de nu m-ar pricepe soarta cum nu vreau,
Și mi-ar îndeplini dorința doar pe jumătate -
Să mă ia de aici și să nu mă mai întoarcă.
Pământul este locul cuvenit pentru iubire.
Nu știu unde-ar putea să fie un loc mai bun.
Aș vrea să mă tot cațăr tot mai sus într-un mesteacăn,
Mereu agățându-mă de crengi negre pe-un trunchi ca zăpada,
Spre cer, până când arborele nu mi-ar mai ține greutatea
Și și-ar pleca vârful să mă lase iarăși jos.
Ce bine ar fi - să urc așa, și să cobor.
Ce soartă minunată - să te legeni în mesteceni.

_________________________
- trad. de Mircea Ivănescu;
- din vol. Poezie americană modernă și contemporană, Ed. Dacia, 1986

Postări populare de pe acest blog

BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU (n. 1979, România)

Foto: Cosmin Bumbuț
TAȚII MEI

Oi, oi, oi tații mei vitregi, cum au venit și s-au dus ei
Cum m-au ținut în palme și m-au crescut ca pe-un pui de cuc
Pe unde-or fi tații mei vitregi, prin ce cotloane, prin ce morminte
Unde-s mâinile care mi-au dat lapte din căni ciobite, unde-s iepurii albi ai copilăriei,
Drumurile prin pantelimon, când el nu dansa
Unde-i vatra luminoasă, cu ale ei străluciri apașe
Unde-i Luluța, cățeaua iepure, arhitecta gropilor
Mieii de paște, rânjiți și picurând zeamă de gambrinus
Unde-s mărășeștii, carpații, pepenii de vară
Drumurile spre mare, în dimineți sulfuroase, nesul frecat în ceașcă
Barbutul de pe lacul riviera, regina bălții, mierea de la subrațul tău
Fularele pe care ți le-ndesai pe cap, ca să nu te tragă, plăpumile matlasate
Unde-i totosh, pisica noastră căcăcioasă, unde-s chiloții tăi de bumbac
băile pe care le făceam împreună, recitând coana mița biciclista
Oi, unde s-au dus toți …

MARIANA CODRUȚ (n. 1956, România)

Foto: Michael Astner
AM VĂZUT-O

am văzut-o. nu era cruntă.
își ținea picioarele larg desfăcute
să intre muzica în ea. dansa
din jumătatea de sus a trupului,
goală, pe nisip. nu mai semăna cu ea însăși -
un zâmbet îi atârna din gură
ca unei pisici coada șoarecelui prins.

pur și simplu stătea pe nisip
și dansa
cu jumătatea de sus a trupului,
iar muzica desfăcea încet
aripi de șindrilă albă în vânt.

_______________
Din vol. Ultima patrie, Editura Paralela 45, 2007


CONCEPȚIA MEA DESPRE LUME ȘI VIAȚĂ


până la douăzeci de ani
toți s-au simțit datori să-mi formeze
"o concepție despre lume și viață".

alți douăzeci de ani m-am cocoșat
sub această
concepție despre lume și viață.

acum sunt un câmp
de pe care s-a smuls pielea de bitum
fiindcă într-o zi am dat naibii
concepția despre lume și viață.


SUNT TOT TIMPUL ÎN PRIZĂ:


dacă vineri trebuie să achit factura la apă, chiar de luni îmi spun mereu, îngrijată: am de plătit factura la apă, trebuie să plătesc factura la apă!

e vorba să merg în vară la Praga? încă din iar…

ROGER McGOUGH (n. 1937, Anglia)

CE EȘTI TU
(fragmente)

ești laba pisicii
în somnul peștișorilor aurii din miez de noapte

ești valuri
care mi-acoperă picioarele cu pleduri reci

ești ursulețul de pluș (ca și nou)
găsit la locul unui accident rutier

ești o zi pierdută
din viața unui asasin de copii

ești copacul subacvatic
în jurul căruia rotesc peștii ca frunza

ești verdele
a cărui adâncime nici nu mi-o pot imagina

/.../

ești depărtarea
dintre accident și cabina telefonică
măsurată în bătăile inimii

/.../

ești clipa dinainte
ca orbul să-și pună ochelarii săi negri

/.../

ești clipa dinaintea
prefacerii norilor în locomotive
fără de milă azvârlite-n soare

/.../

ești clipa dinainte
ca pata de lumină a reflectorului în întuneric
să-nhațe ca un crab cântărețul

ești clipa dinainte
ca sămânța să se cuibărească în pântec

ești clipa dinaintea
prăbușirii nervoase a ceasurilor
când nu vor să mai țină pasul cu nebunia omenească

/.../

ești clipa de mândrie
dinaintea celei de a cincizecea mătănii

ești clipa când poemul
asemenea unui monarh se stinge
în înserare

__________…