Treceți la conținutul principal

VALERY LARBAUD (1881-1957, Franța)

IMAGINI

I

Într-o zi, la Karkov, într-un cartier popular
(Hei, această Rusie meridională, în care toate femeile
Cu șalurile lor albe pe cap au chip de Madonă!),
Zării o tânără femeie care se întorcea de la fântână
Purtând, ca pe vremea lui Ovidiu - cum e datina pe acolo -
Două găleți aninând la capetele unui lemn
Ce i se balansa pe ceafă și pe umeri.
Și văzui un țânc în zdrențe apropiindu-se de ea și vorbindu-i.
Și-atunci, înclinându-și binevoitoare trupul spre dreapta,
Ea făcu-n așa fel ca găleata plină ochi de apă ne-ncepută să atingă pavajul
În dreptul gurii copilului care îngenunchease ca să bea.

II

Într-o dimineață, la Rotterdam, pe cheiul Boopjes
(Era în 18 septembrie 1900, către ceasurile opt),
Luam seama la două fete care se duceau spre-atelierele lor;
Și-n fața unuia din marile poduri de fier, își spuseseră la revedere,
Căci li se despărțeau drumurile.
Și se sărutară duios; mâinile lor tremurătoare
Voiau și nu voiau să se descleșteze; gurile lor
Se-ndepărtau cu durere ca iar să se-apropie iute
Pe când, țintă, ochii lor se contemplau...
Stătură astfel o lungă clipă lipite una de alta
În picioare și fără să miște, în forfota grăbiților trecători,
Pe când remorcherele huruiau pe fluviu
Și făceau manevră trenurile șuierând pe podurile de fier.

III

Între Cordoba și Sevilla
Este o mică haltă unde, nu se știe de ce
Sud-Expresul se oprește totdeauna.
În zadar călătorul caută din ochi vreun sat
Dincolo de mica haltă care doarme sub eucalipți,
El nu vede decât câmpia andaluză: verde și aurie.
Totuși, de cealaltă parte a căii ferate, în față
E o colibă de lut și de crengi înnegrite.
Și la duduiturile trenului o droaie de plozi în zdrențe iese din colibă
În frunte cu sora lor mai mare, care-naintează pe peron până foarte aproape
Și fără o vorbă, zâmbind însă
Începe să dănțuie pentru câțiva bănuți.
Picioarele în praf îi par negre:
Întunecat și murdar, chipul copilei n-are frumusețe:
Ea dănțuie și prin marile spărturi ale fustei ca de scrum
Se văd, goale, cum se mlădie, coapsele-i slabe
Și rotocol rotocolul pântecului galben;
Și de fiece dată, pentru asta, câțiva domni rânjesc
În aroma țigărilor de foi, la vagonul restaurant...

Post scriptum

O, Doamne, niciodată n-o să-mi fie dat
S-o cunosc, la ea acolo, în Mica Rusie, pe blânda femeie,
Și pe cele două prietene din Rotterdam,
Și pe micuța cerșetoare din Andaluzia
Legând împreună cu ele
O prietenie de nezdruncinat?
(Vai, ele n-or citi poemele-acestea
N-o ști nici de numele meu, nici de căldura inimii mele;
Și totuși ele există, acum ele trăiesc.)
Nicicând oare n-o să-mi fie dată marea bucurie
De-a le cunoaște?
Căci, nu știu de ce, Doamne, cu ele patru-mi pare
C-aș putea cuceri o lume!

________________
Din Antologia poeziei franceze, vol. 1, trad. de Ion Caraion, Ed. Minerva, 1974.


PROLOG

Ghiorăieli! Ghiorăieli!
Surde mârâieli de burtă și de mațe,
Lungi văicăreli ale cărnii în veșnice prefaceri,
Nestăpânite voci și șoapte de organe,
Glas, singurul glas omenesc ce nu minte,
Și stăruie o vreme chiar după moartea cea trupească...
Iubita mea, de-atâtea ori noi ne-am oprit din dezmierdări
Ca să-ascultăm din noi acest trist cântec;
Ce multe spunea el, câteodată,
Pe când ne stăpâneam să nu murim de râs!
Se ridica din ce-avem mai adânc,
Ridicol și poruncitor,
Mai tare decât orice jurământ de-amor,
Mai neașteptat, mai implacabil și mai serios -
Oh, inevitabil cânt al esofagului!...
Râs înfundat, un gâlgâit de sticlă ce-o deșerți,
O frază modulată prelung, la nesfârșit;
Iată totuși faptul de neînțeles
Pe care n-am să-l pot nega vreodată;
Iată totuși ultimul cuvânt ce îl voi spune
Când cald încă, voi fi un sărman mort "ce se golește"!

Ghiorăieli! Ghiorăieli!
Sunt oare și-n organele gândirii,
Neauzite prin grosimea cutiei craniene?

Cel puțin, iată poeme după chipul lor...

DORINȚI DE POET

Când eu de mulți ani voi fi mort,
Și când prin ceață cabrioletele se vor ciocni,
Ca astăzi (lucrurile neschimbându-se)
De-aș putea să fiu o mână răcoritoare pe o frunte !
Pe fruntea cuiva care va fredona într-o trăsură
De-a lungul lui Brompton Road, Marylebone sau Holborn,
Și privește cu gândul la literatură
Înaltele monumente negre în aerul galben și dens.
Da, de-aș putea să fiu în taină prin zgomotul orașelor,
Odihna de-o clipă în vântul ce ne mână,
Copii pierduți prin bâlciul deșertăciunilor;
Și să mi se puie la începuturile mele în eternitate,
Podoaba simplă, ca la ziua morților, un smoc de mușchi.

SCHEVENINGEN, ÎN SEZON MORT

În barul mic și alb cu mobile lucioase,
Am băut băuturi englezești de cu seară;
Era intim și cald sub perdelele trase.
Și tremurau de vânt scaunele afară.

Ai fi zis că-i un fumoar de tren sau de vapor:
Aveam inima strânsă ca în voiajuri poate;
Eram mișcat cu totul, și blând și visător,
Ca un copil cuminte și-ngrijorat de toate.

În jurul nostru totuși nu se-ntâmpla nimic!
Lângă tejghea se schimbau-amintiri de-odinioară.
Oh, cât de-ngenuncheat poți fi și cât de mic,
Simțindu-vă, talazuri, aproape-n câte-o seară!

_______________________
- trad. de Demostene Botez;
- din vol. Poezii, Ed. Univers, 1971.

Postări populare de pe acest blog

ROBERT FROST (1874-1963, SUA)

MESTECENI
Când văd mesteceni aplecați, în dreapta, în stânga, Strâmbi lângă arborii cu trunchi întunecat și drept,
Îmi place să-mi închipui că vreun băiat s-a legănat cu ei.
Dar numai legănându-se n-ar fi putut să-i lase
Așa, încovoiați, ca după o furtună de zăpadă. Sigur,
Adesea i-ați văzut încărcați din greu
Cu gheață, în diminețile de iarnă însorite,
După vreo ploaie. Scot clinchete din crengi
Când bate vântul, și capătă culori somptuoase
Când tremurând plesnește și sticlește smalțul de pe ramuri.
Curând au să-și și lepede în soare scoici de cristal,
În avalanșe spulberate peste crusta de zăpadă -
Atâtea cioburi mărunțite să se troienească-n jur,
Încât ai crede că s-a spart și prăvălit cupola cerului.
Povara lor îi trage-n jos spre mărăcinii - uscați de ger;
Dar nu se frâng, deși, dacă-au rămas încovoiați
Atât de multă vreme, nu se mai îndreaptă.
Le vezi trunchiurile arcuite astfel prin păduri
Ani după aceea, cu frunzele alunecându-le pe pământ
Ca niște fete care s-au lăsat pe brânci și își revarsă
În …

BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU (n. 1979, România)

Foto: Cosmin Bumbuț
TAȚII MEI

Oi, oi, oi tații mei vitregi, cum au venit și s-au dus ei
Cum m-au ținut în palme și m-au crescut ca pe-un pui de cuc
Pe unde-or fi tații mei vitregi, prin ce cotloane, prin ce morminte
Unde-s mâinile care mi-au dat lapte din căni ciobite, unde-s iepurii albi ai copilăriei,
Drumurile prin pantelimon, când el nu dansa
Unde-i vatra luminoasă, cu ale ei străluciri apașe
Unde-i Luluța, cățeaua iepure, arhitecta gropilor
Mieii de paște, rânjiți și picurând zeamă de gambrinus
Unde-s mărășeștii, carpații, pepenii de vară
Drumurile spre mare, în dimineți sulfuroase, nesul frecat în ceașcă
Barbutul de pe lacul riviera, regina bălții, mierea de la subrațul tău
Fularele pe care ți le-ndesai pe cap, ca să nu te tragă, plăpumile matlasate
Unde-i totosh, pisica noastră căcăcioasă, unde-s chiloții tăi de bumbac
băile pe care le făceam împreună, recitând coana mița biciclista
Oi, unde s-au dus toți …

MARIANA CODRUȚ (n. 1956, România)

Foto: Michael Astner
AM VĂZUT-O

am văzut-o. nu era cruntă.
își ținea picioarele larg desfăcute
să intre muzica în ea. dansa
din jumătatea de sus a trupului,
goală, pe nisip. nu mai semăna cu ea însăși -
un zâmbet îi atârna din gură
ca unei pisici coada șoarecelui prins.

pur și simplu stătea pe nisip
și dansa
cu jumătatea de sus a trupului,
iar muzica desfăcea încet
aripi de șindrilă albă în vânt.

_______________
Din vol. Ultima patrie, Editura Paralela 45, 2007


CONCEPȚIA MEA DESPRE LUME ȘI VIAȚĂ


până la douăzeci de ani
toți s-au simțit datori să-mi formeze
"o concepție despre lume și viață".

alți douăzeci de ani m-am cocoșat
sub această
concepție despre lume și viață.

acum sunt un câmp
de pe care s-a smuls pielea de bitum
fiindcă într-o zi am dat naibii
concepția despre lume și viață.


SUNT TOT TIMPUL ÎN PRIZĂ:


dacă vineri trebuie să achit factura la apă, chiar de luni îmi spun mereu, îngrijată: am de plătit factura la apă, trebuie să plătesc factura la apă!

e vorba să merg în vară la Praga? încă din iar…