Treceți la conținutul principal

EUGENIO MONTALE (1896-1981, Italia)



ZIUA MORȚILOR

Gina a aprins o lumânare pentru morții ei.
A aprins-o în bucătărie, morții sunt mulți și sunt departe.
Trebuie să se întoarcă la timpul când era fetiță
și cafeaua ei cu lapte era un pumn de castane uscate.
Trebuia să recreeze un tată scund și bătrân
și marșurile ei forțate pentru a-i găsi un pic de vin dulce.
Vin el nu putea să bea nici dulce nici sec
pentru că lipseau banii și trebuiau hrăniți
purcelușii pe care ea îi ducea la păscut.
Între morți poate fi pusă și învățătoarea care lovea
cu varga degetele înghețate ale fetiței. Morți
sunt și câțiva vii, semiviii apropiați
de trecere. E o gloată care nu contează
pentru că nu a dus la păscut purcelușii.
_______________________
- trad. de Marin Mincu;
- din vol. Poeți italieni din secolul XX, Ed. Cartea Românească, 1988.

LĂMÂII

Ascultă-mă, poeţii laureaţi
se mişcă numai printre plante
cu nume rare: ligustrul sau acanta.
Eu iubesc drumurile
sfârşite-n gropi ierboase
unde prin bălţi pe jumătate seci
copiii prind câte-un ţipar subţire.
Potecile ce merg pe lângă povârnişuri
coboară-n tufele de trestii,
oprindu-se-n grădini printre lămâi.

Cu atât mai bine dacă lumea păsărilor
se stinge înghiţită de văzduh:
mai limpede se-aude murmurul
de crengi prietene în aerul mişcat abia
şi sensul acelor miresme
ce nu ştiu să se dezlipească de pământ
şi plouă-n piept neliniştea lor blândă.
Aici ca prin minune tace
războiul patimilor răsfăţate
şi ne revine şi nouă celor sărmani
o parte din comoara lumii:
mireasma de lămâi.

Dar vezi în liniştea aceasta
când lucrurile în voia lor par gata
să-şi scape ultimul secret,
ne aşteptăm adesea să descoperim eroarea
Naturii, punctul mort al lumii,
veriga ce nu ţine, firul
nedescurcat care în cele din urmă ne împinge
în inima unui adevăr.
Răscolim cu privirea împrejur,
scormoneşte mintea, prinde acorduri
destramă parfumuri revărsate
în ziua ce tânjeşte.
Vin acele tăceri când poţi vedea
în orice umbră omenească depărtându-se
vreo Divinitate tulburată.

Iluzia se curmă şi timpul ne aduce în oraşe
pline de zgomot unde albastrul
se arată în fărâme printre streşini.
Ploile istovesc pământul, se stratifică
plictiseala iernii peste case, avară
ajunge lumina şi sufletul amar.
Până-ntr-o zi când pe o poartă
întredeschisă, în mijlocul copacilor
dintr-o grădină, ne apar lămâii.
Se topeşte îngheţul inimii
şi-n piept încep să freamăte
cântecele lor,
trompetele de aur ale solarităţii.

RÂURI

O, râuri,
sunt de-ajuns câteva săbii de iarbă
atârnând de stânci
peste delirul mării,
ori două palide camelii
în parcurile pustii
și un eucalipt care se afundă
prin foșnete și prin nebune zboruri
în lumină! Iată că în jur, ca șerpii,
într-o clipă nevăzute fire mi se încolăcesc,
biet fluture-n păienjenișul întins
de freamătul măslinilor, de floarea-soarelui
ce mă privește.

Dulcea robie de astăzi a celui
ce se predă aproape
spre a trăi din nou un vechi joc
niciodată uitat.
Îmi vine-n minte asprul filtru
întins adolescentului fără de cârmă:
în limpezile dimineți când se topeau
spinări de dealuri și de cer; în nisipul
țărmului veneau, în vârtejul amplu,
o pulsare egală de vieți,
o febră a lumii, și fiecare lucru
se mistuia în sine
ca oasele de sepie izbiți atunci
de valuri, pe încetul să dispărem,
să devenim
un arbore ori o piatră
de mare șlefuită, și în culoarea
apusurilor să ne topim
și să ne spulberăm ca trup,
ca să țâșnim asemenea izvorului
de soare beat și devorat de soare...
                           Erau aceastea
urările copilului - o, râuri! -
când rezemat de-o balustradă roasă
pierea pe-ncetul surâzând.

Câte spuneau luminile de mare
reci celui ce fugea de ele sfâșiat.
Lame de apă dezgolindu-se prin vaduri
de trecătoare ramuri, brune stânci
prin rumeguș, săgeți
de rândunele vagabonde...
              O, cum puteam
să cred odată, pământuri,
frumuseți funerare, rame de aur
în agonia oricărei ființe!
                            Mă întorc
azi mai puternic către voi
ori mă înșel, cu toate că inima
pare că se topește-n amintiri senine - și aspre.
Trist suflet al trecutului
și tu voință nouă ce mă chemi,
e timpul să vă reunesc
într-un liman senin de-nțelepciune.
O zi va deveni o dată cu chemarea
unor glasuri de aur, de îndrăznețe măguliri,
o, suflete care nu mai ești divizat!
Gândește-te să schimbi în imnuri elegia,
să te refaci, să nu mai fii absent.
             Asemenea acestor crengi,
ieri mizere și goale, astăzi pline
de freamăt și sucuri,
să simțim și noi mâine
o revărsare a visurilor,
o grabă nebună de glasuri
spre un rezultat, și-n soarele
ce vă inundă, râuri,
să reînflorim!

__________________
- trad. de Dragoș Vrânceanu;
- din vol. Poeme alese, Ed. Albatros, 1983.

LA BELLE DAME SANS MERCI*

Desigur pescărușii cantonali au așteptat degeaba
fărâmiturile de pâine pe care le-aruncam
pe balconul tău pentru ca să le-auzi
țipetele chiar închisă în somn.

Azi la-ntâlnire lipsim amândoi
și breakfastul nostru îngheață printre vrafuri
pentru mine de cărți inutile și pentru tine de relicve
pe care nu le știu : calendare, cutiuțe, flacoane și creme.

Stupefiant chipul tău mai stăruie încă, decupat
pe fundalul de var al dimineții ;
însă o viață fără aripi n-ajunge până la el și focul său
sufocat este licărul brichetei.

_____________________
* "Frumoasa doamnă lipsită de milă" (fr.);
- trad. de Marian Papahagi;
- din vol. Poesie / Poezii, Ed. Humanitas, 2006.

Postări populare de pe acest blog

BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU (n. 1979, România)

Foto: Cosmin Bumbuț
TAȚII MEI

Oi, oi, oi tații mei vitregi, cum au venit și s-au dus ei
Cum m-au ținut în palme și m-au crescut ca pe-un pui de cuc
Pe unde-or fi tații mei vitregi, prin ce cotloane, prin ce morminte
Unde-s mâinile care mi-au dat lapte din căni ciobite, unde-s iepurii albi ai copilăriei,
Drumurile prin pantelimon, când el nu dansa
Unde-i vatra luminoasă, cu ale ei străluciri apașe
Unde-i Luluța, cățeaua iepure, arhitecta gropilor
Mieii de paște, rânjiți și picurând zeamă de gambrinus
Unde-s mărășeștii, carpații, pepenii de vară
Drumurile spre mare, în dimineți sulfuroase, nesul frecat în ceașcă
Barbutul de pe lacul riviera, regina bălții, mierea de la subrațul tău
Fularele pe care ți le-ndesai pe cap, ca să nu te tragă, plăpumile matlasate
Unde-i totosh, pisica noastră căcăcioasă, unde-s chiloții tăi de bumbac
băile pe care le făceam împreună, recitând coana mița biciclista
Oi, unde s-au dus toți …

MARIANA CODRUȚ (n. 1956, România)

Foto: Michael Astner
AM VĂZUT-O

am văzut-o. nu era cruntă.
își ținea picioarele larg desfăcute
să intre muzica în ea. dansa
din jumătatea de sus a trupului,
goală, pe nisip. nu mai semăna cu ea însăși -
un zâmbet îi atârna din gură
ca unei pisici coada șoarecelui prins.

pur și simplu stătea pe nisip
și dansa
cu jumătatea de sus a trupului,
iar muzica desfăcea încet
aripi de șindrilă albă în vânt.

_______________
Din vol. Ultima patrie, Editura Paralela 45, 2007


CONCEPȚIA MEA DESPRE LUME ȘI VIAȚĂ


până la douăzeci de ani
toți s-au simțit datori să-mi formeze
"o concepție despre lume și viață".

alți douăzeci de ani m-am cocoșat
sub această
concepție despre lume și viață.

acum sunt un câmp
de pe care s-a smuls pielea de bitum
fiindcă într-o zi am dat naibii
concepția despre lume și viață.


SUNT TOT TIMPUL ÎN PRIZĂ:


dacă vineri trebuie să achit factura la apă, chiar de luni îmi spun mereu, îngrijată: am de plătit factura la apă, trebuie să plătesc factura la apă!

e vorba să merg în vară la Praga? încă din iar…

RADU VANCU (n. 1978, România)

CANTO XLII

Uneori, în capul meu, mi se
pare că merge. Dar
creierul nu-i deloc
creditabil. Creierul meu bate
într-o inimă de călugăriță
tânără, retrasă-n craniul
meu ca-ntr-o mănăstire din
Sadad.

Spetindu-se ziua
pe ogorul de cartofi dulci
din spatele mănăstirii.
Mâncând din ochii
leșinați de dragoste
maldărul de cadavre
creștine plantat la poarta
mănăstirii. Îndrăgostită
de irelevanța disperată
a vieții din jurul ei.

Uneori, creierul meu bate
în inima ei în ritmul în care
câte un cadavru creștin
e bătut în cuie de poarta
mănăstirii. Abia atunci ea
respiră într-un staccato
îmbujorat și creierul meu e
oarecum mai creditabil.

Pe de altă parte, poemele
astea ale mele-s scrise
toate pe la 4 A.M.,
când călugărița-i mereu
pe jumătate trează în