Treceți la conținutul principal

ION CARAION (1923-1986, România)


LUCRURILE DE DIMINEAȚĂ

În partea de nord a târgului,
printre barăci
e-o permanentă umezeală. Negustorii de haine, obosiți
trec de pe un trotuar pe altul.
E târziu,
plouă
de când am venit în strada asta, plouă
parcă n-ar ploua decât pentru mine,
parcă s-ar termina respiraţia în pietrele străzii
şi n-aş mai exista decât eu.

Casele s-au cocoşat în pământ,
alaltăieri s-a mutat în cartier o pensionară maniacă,
de la fabrica de postav au fost concediaţi patru lucrători
şi-ncolo nu se schimbă nimic, e târziu – numai.

Poate că e bine să nu ne mai iubim
poate că e bine să plecăm din oraş
pentru a cunoaşte bucuria elementară a picioarelor desculţe
pentru a înţelege calităţile economice ale porumbului.

Ochii – dacă mă uit în ochii tăi, văd cadavrele unor epoci epuizate,
- începi să semeni cu o bucurie care a fost
- începi să fii abstractă ca un meridian;
la gară au sosit azi patru tone de petrol
în aer miroase puternic a dragoste,
dar rămâne un singur lucru interesant:
să părăsim odăile, pentru a deveni oameni.

Cerul e brun, cerul e plictisit ca o tavă
transmisă întâmplător,
în partea de nord a târgului canalele sunt obosite,
canalele râd printre grătarele lor
cu zeamă grasă, inconştientă, regeneratoare.

Totuşi viaţa începe din altă parte
viaţa începe din arterele mele,
din pumnii mei
şi se continuă prin creierul meu spre regnul dinamic al viitorului.

Mă îmbrac liniştit,
dimineaţa mi se pare simplă
bună,
frumoasă,
în patul meu cu rufe curate
adăpostesc iarbă proaspătă în palme.
Uite aici mulajul trupului tău
uite unghiile primilor oameni
vin ca nişte degete să-mi mângâie gâtul
vin să mă sugrume.
Aş vrea să urăsc pe toţi îndrăgostiţii din lume
să urăsc pântecul tău care n-a mai dat rod
carnea intactă a coapselor tale
de femeie pitică, cenuşie,
aş vrea să urăsc braţele întinse în aer,
braţele sterpe, disperate –
dar nu pot.

Ne-am falsificat viaţa cu o introducere în filosofie
şi nu rămâne decât un singur lucru interesant:
să părăsim odăile, pentru a deveni oameni...


(Omul profilat pe cer, 1945)

CARTIERUL DIN FOTOGRAFIE

În 1939 - ce toamnă!
Refugiaţii polonezi umpleau şoselele.
Ne-am întâlnit pe-o stradă pe care războiul la urmă-a ucis-o
şi-am colindat toată ziua oraşul.

Casele au dansat fantastic
şi trenurile cu petrol au trecut sfârtecate prin gări.
Plouă cu stropi mari ca nişte viermi de argint.
De jur împrejurul nostru călătoreau plopii;
femeia cu obrazul de lipie străbătuse calmă rombul din piaţă,
dar strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă.

În 1939 - ce toamnă!
Mă urmărea imaginea omului cu obrazul ciupit,
mă neliniştea complotul sceleraţilor împuşcaţi în cetate.
Strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă
şi veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate.

Cine-ar fi bănuit că ploile n-or să mai sune
pe tablele caselor?
cine-ar fi bănuit că-n cutiile de joc ale copiilor
părinţii pregăteau gloanţe pentru un nou război?

Aclamat de generozitatea de a fi singur
vizităm dimineaţa partea aceea de târg unde fusese circul primăvara
şi unde în întunericul şi cimentul oraşului
mi se părea
că fetele mor de vreme ca nişte sărbători neterminate.

Ce toamnă!
Refugiaţii polonezi umpleau şoselele,
femeia cu obrazul de lipie a trecut calmă prin piaţă,
dar magazinele nu s-au mai deschis toată ziua...

Într-o duminecă frumoasă ca un han de provincie
au fost traversate graniţele Olandei...
ţăranii care veneau de la sate
au întors căruţele de la barieră;
- strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă
şi veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate.


(Omul profilat pe cer, 1945)

___________________
Din vol. Lacrimi perpendiculare, Ed. Minerva, 1978.

Postări populare de pe acest blog

BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU (n. 1979, România)

Foto: Cosmin Bumbuț
TAȚII MEI

Oi, oi, oi tații mei vitregi, cum au venit și s-au dus ei
Cum m-au ținut în palme și m-au crescut ca pe-un pui de cuc
Pe unde-or fi tații mei vitregi, prin ce cotloane, prin ce morminte
Unde-s mâinile care mi-au dat lapte din căni ciobite, unde-s iepurii albi ai copilăriei,
Drumurile prin pantelimon, când el nu dansa
Unde-i vatra luminoasă, cu ale ei străluciri apașe
Unde-i Luluța, cățeaua iepure, arhitecta gropilor
Mieii de paște, rânjiți și picurând zeamă de gambrinus
Unde-s mărășeștii, carpații, pepenii de vară
Drumurile spre mare, în dimineți sulfuroase, nesul frecat în ceașcă
Barbutul de pe lacul riviera, regina bălții, mierea de la subrațul tău
Fularele pe care ți le-ndesai pe cap, ca să nu te tragă, plăpumile matlasate
Unde-i totosh, pisica noastră căcăcioasă, unde-s chiloții tăi de bumbac
băile pe care le făceam împreună, recitând coana mița biciclista
Oi, unde s-au dus toți …

MARIANA CODRUȚ (n. 1956, România)

Foto: Michael Astner
AM VĂZUT-O

am văzut-o. nu era cruntă.
își ținea picioarele larg desfăcute
să intre muzica în ea. dansa
din jumătatea de sus a trupului,
goală, pe nisip. nu mai semăna cu ea însăși -
un zâmbet îi atârna din gură
ca unei pisici coada șoarecelui prins.

pur și simplu stătea pe nisip
și dansa
cu jumătatea de sus a trupului,
iar muzica desfăcea încet
aripi de șindrilă albă în vânt.

_______________
Din vol. Ultima patrie, Editura Paralela 45, 2007


CONCEPȚIA MEA DESPRE LUME ȘI VIAȚĂ


până la douăzeci de ani
toți s-au simțit datori să-mi formeze
"o concepție despre lume și viață".

alți douăzeci de ani m-am cocoșat
sub această
concepție despre lume și viață.

acum sunt un câmp
de pe care s-a smuls pielea de bitum
fiindcă într-o zi am dat naibii
concepția despre lume și viață.


SUNT TOT TIMPUL ÎN PRIZĂ:


dacă vineri trebuie să achit factura la apă, chiar de luni îmi spun mereu, îngrijată: am de plătit factura la apă, trebuie să plătesc factura la apă!

e vorba să merg în vară la Praga? încă din iar…

RADU VANCU (n. 1978, România)

CANTO XLII

Uneori, în capul meu, mi se
pare că merge. Dar
creierul nu-i deloc
creditabil. Creierul meu bate
într-o inimă de călugăriță
tânără, retrasă-n craniul
meu ca-ntr-o mănăstire din
Sadad.

Spetindu-se ziua
pe ogorul de cartofi dulci
din spatele mănăstirii.
Mâncând din ochii
leșinați de dragoste
maldărul de cadavre
creștine plantat la poarta
mănăstirii. Îndrăgostită
de irelevanța disperată
a vieții din jurul ei.

Uneori, creierul meu bate
în inima ei în ritmul în care
câte un cadavru creștin
e bătut în cuie de poarta
mănăstirii. Abia atunci ea
respiră într-un staccato
îmbujorat și creierul meu e
oarecum mai creditabil.

Pe de altă parte, poemele
astea ale mele-s scrise
toate pe la 4 A.M.,
când călugărița-i mereu
pe jumătate trează în