Treceți la conținutul principal

GEORG HEYM (1887-1912, Germania)


MUNTELE SPÂNZURĂTORII

Pe muntele pleșuv am fost conduși.

Cu mâini la spate prinse strâns cu sfori
Schelete-n aer noi priveam supuși.
Dansa și țopăia-n vânt șleahta lor.

Urcam pe scări în cerc. Cu prea ușorul

Lor semn ne salutau. Ni se lipea
De reci sudori tot părul. Cu piciorul
Călăul într-o parte ne-mpingea.

Ne prăbușeam în gol. Cum dintr-o dată

În ceafă osul se rupea, plăcut
Ne cufundam în visuri, totodată
Prinși de butuc în somnul lung și mut.

Dormeam vreun an de veghe. În odaie

Aeriană jalea ne pierea.
Și într-o noapte ne trezeam pe ploaie.
Ne salutam în grai de morți deja.

Cheleam cu anii. Părul de prisos

Părea-n șuvițe albe să mai crească.
Fălci, fără carne, ne-atârnau în jos,
Ca la moșnegi ce toată ziua cască.

Doar creierul întinerea-n furtuni.

Dansam cu zarvă-n ștreang. În loc de flori
Purtam pe frunte negrele cununi
Catranu-acestei mari spânzurători.

Ne înnegrea rugina vremii-ncet.

Purtam ca-nsemn de ordin ștreangul greu.
Stam calmi când gerul iernii-n nopți, nămet,
Turbanul ni-l sucea pe cap mereu.

Vedeam în martie cum zeul gliei

Buclate, negre capete își urcă,
Furtuni și vânturi calde-n horă fie-i.
Creșteau mici ierburi lângă-nalta furcă.

Vedeam coline cu mici pluguri toate

Și-aflam și vasta vară-apoi pe plai.
Sorbeam mireasma-i pe nerăsuflate,
Când ea în câmp dormea cu păr bălai.

Grâu negru-aveam, recolte proaste, mici.

Nopți reci și umede erau în vară.
Ca mari păduri de pini creșteau urzici.
Sporeau pe-ogoare ude spinii doară.

Vedeam jos, de pe munte, sate goale.

Lăzi negre șovăiau pe lângă noi.
Prinzând sicriele cu gura-agale,
Pământul le zdrobea-ntre fălci apoi.

Vedeam pe liziere ciuma sumbră

Cu rasa ei pe moi și pline forme.
Vedeam cum, noaptea,-n țară moartea umblă,
Cosind ținuturi cu mișcări enorme.

Dansam în nopți de iulie-mpreună,

Și-n sumbre teascuri coborau sicrie.
În ploaie răsărea gălbuia lună
Și umbra-n dans ne-o azvârlea-n câmpie.

Așa a fost cândva. Bătrânul frate

Acum, ros de furtuni și vreme, sunt,
De rouă țestele frățești spălate,
Sunt risipite-n bălării de vânt.

Gol, orice ștreang e putred. Așa rod

Pomul spânzurătorii va mai da?
Prin guri de moarte țește, largi de tot,
În verzi gâtlejuri ploaia curge-abia.

O, ce pustiu în zori acum mă prinde!

Ca un copil eu tremur iarna-n ger.
În tâmple-mi arde iulie fierbinte.
O, ștreangurile rupe-s-ar sub cer! -

Ce grabnic timp! Ce pale: zile, nopți!

Îmi stă-n sprâncene albe-a toamnei jale.
Și-aud cum bat din aripi corbii toți
Ce-n țipăt, în urechi îmi fac cuib moale.

______________________

Trad. de Mihail Nemeș.
Din vol. Poezii, Ed. Univers, 1986.



Postări populare de pe acest blog

ROBERT FROST (1874-1963, SUA)

MESTECENI

Când văd mesteceni aplecați, în dreapta, în stânga,
Strâmbi lângă arborii cu trunchi întunecat și drept,
Îmi place să-mi închipui că vreun băiat s-a legănat cu ei.
Dar numai legănându-se n-ar fi putut să-i lase
Așa, încovoiați, ca după o furtună de zăpadă. Sigur,
Adesea i-ați văzut încărcați din greu
Cu gheață, în diminețile de iarnă însorite,
După vreo ploaie. Scot clinchete din crengi
Când bate vântul, și capătă culori somptuoase
Când tremurând plesnește și sticlește smalțul de pe ramuri.
Curând au să-și și lepede în soare scoici de cristal,
În avalanșe spulberate peste crusta de zăpadă -
Atâtea cioburi mărunțite să se troienească-n jur,
Încât ai crede că s-a spart și prăvălit cupola cerului.
Povara lor îi trage-n jos spre mărăcinii - uscați de ger;
Dar nu se frâng, deși, dacă-au rămas încovoiați
Atât de multă vreme, nu se mai îndreaptă.
Le vezi trunchiurile arcuite astfel prin păduri
Ani după aceea, cu frunzele alunecându-le pe pământ
Ca niște fete care s-au lăsat pe brânci și își revarsă
În …

ERICH FRIED (1921-1988, Austria)

NUMAI CĂ NU
- fragment -
Viața ar fi fost mai simplă dacă nu te-aș fi întâlnit Numai că nu ar fi fost viața mea
MICĂ PILDĂ
Și viața netrăită ia sfârșit poate doar ceva mai lent precum bateria unei lanterne de nimenea folosită
Dar asta nu ajută prea mult: Dacă vrei (să zicem) această lanternă după ani și ani s-o aprinzi nu mai iese nicio respirarea-a luminii iar dac-o deschizi nu-ți găsești decât oasele iar dacă ai ghinion și ele de tot măcinate
Așa că la fel de bine ai fi putut lumina
____________________ Traducere de Grete Tartler. Din vol. Poezie germană contemporană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991

STANISŁAW GROCHOWIAK (1934-1976, Polonia)

GIRAFĂ ARZÂND

Da
Asta-i ceva
Sărmana construcție a fricii umane
Girafa domol fumegândă
Da
Asta-i ceva

Ceva din zidul acela de aspirină și sudoare
Cu botișorul ei ca un obuz explodat
Da
Asta-i ceva

Oare de ce sunteți putrezi de la tâmple la barbă
Ce dinte vă zăngăne în căpățâna goală
Da
Asta-i ceva

Ceva ce ne așteaptă
Util și amenințător
Ca piciorul
Ca inima
Ca burta și vătraiul
Movilă întunecoasă a cerului uman
Da
Asta-i ceva
Versul acesta eu îl scriu
Pentru mine și măgari
Pentru doi reumatici
Unuia din ei cu dureri de dinți
Căci vor înțelege
Da
Asta-i ceva

Căci viața
Înseamnă:

Să cumperi carne să toci carne
Să măcelărești carnea Să iubești carnea
Să zămislești carnea Să blestemi carnea
Să crești carnea și să îngropi carnea

Și să pregătești din carne Și să gândești cu carnea
În numele cărnii și împotriva cărnii
Pentru ziua de mâine a cărnii Pentru distrugerea cărnii
Dar mai ales dar mai ales în apărarea cărnii

FRANZ KAFKA

"A murit de frică"
Așa s-a scris
Pretutindeni doar table și ziduri simțind
Și norii rigizi ca niș…