Treceți la conținutul principal

GEORG HEYM (1887-1912, Germania)


MUNTELE SPÂNZURĂTORII

Pe muntele pleșuv am fost conduși.

Cu mâini la spate prinse strâns cu sfori
Schelete-n aer noi priveam supuși.
Dansa și țopăia-n vânt șleahta lor.

Urcam pe scări în cerc. Cu prea ușorul

Lor semn ne salutau. Ni se lipea
De reci sudori tot părul. Cu piciorul
Călăul într-o parte ne-mpingea.

Ne prăbușeam în gol. Cum dintr-o dată

În ceafă osul se rupea, plăcut
Ne cufundam în visuri, totodată
Prinși de butuc în somnul lung și mut.

Dormeam vreun an de veghe. În odaie

Aeriană jalea ne pierea.
Și într-o noapte ne trezeam pe ploaie.
Ne salutam în grai de morți deja.

Cheleam cu anii. Părul de prisos

Părea-n șuvițe albe să mai crească.
Fălci, fără carne, ne-atârnau în jos,
Ca la moșnegi ce toată ziua cască.

Doar creierul întinerea-n furtuni.

Dansam cu zarvă-n ștreang. În loc de flori
Purtam pe frunte negrele cununi
Catranu-acestei mari spânzurători.

Ne înnegrea rugina vremii-ncet.

Purtam ca-nsemn de ordin ștreangul greu.
Stam calmi când gerul iernii-n nopți, nămet,
Turbanul ni-l sucea pe cap mereu.

Vedeam în martie cum zeul gliei

Buclate, negre capete își urcă,
Furtuni și vânturi calde-n horă fie-i.
Creșteau mici ierburi lângă-nalta furcă.

Vedeam coline cu mici pluguri toate

Și-aflam și vasta vară-apoi pe plai.
Sorbeam mireasma-i pe nerăsuflate,
Când ea în câmp dormea cu păr bălai.

Grâu negru-aveam, recolte proaste, mici.

Nopți reci și umede erau în vară.
Ca mari păduri de pini creșteau urzici.
Sporeau pe-ogoare ude spinii doară.

Vedeam jos, de pe munte, sate goale.

Lăzi negre șovăiau pe lângă noi.
Prinzând sicriele cu gura-agale,
Pământul le zdrobea-ntre fălci apoi.

Vedeam pe liziere ciuma sumbră

Cu rasa ei pe moi și pline forme.
Vedeam cum, noaptea,-n țară moartea umblă,
Cosind ținuturi cu mișcări enorme.

Dansam în nopți de iulie-mpreună,

Și-n sumbre teascuri coborau sicrie.
În ploaie răsărea gălbuia lună
Și umbra-n dans ne-o azvârlea-n câmpie.

Așa a fost cândva. Bătrânul frate

Acum, ros de furtuni și vreme, sunt,
De rouă țestele frățești spălate,
Sunt risipite-n bălării de vânt.

Gol, orice ștreang e putred. Așa rod

Pomul spânzurătorii va mai da?
Prin guri de moarte țește, largi de tot,
În verzi gâtlejuri ploaia curge-abia.

O, ce pustiu în zori acum mă prinde!

Ca un copil eu tremur iarna-n ger.
În tâmple-mi arde iulie fierbinte.
O, ștreangurile rupe-s-ar sub cer! -

Ce grabnic timp! Ce pale: zile, nopți!

Îmi stă-n sprâncene albe-a toamnei jale.
Și-aud cum bat din aripi corbii toți
Ce-n țipăt, în urechi îmi fac cuib moale.

______________________

Trad. de Mihail Nemeș.
Din vol. Poezii, Ed. Univers, 1986.



Postări populare de pe acest blog

ROBERT FROST (1874-1963, SUA)

MESTECENI
Când văd mesteceni aplecați, în dreapta, în stânga, Strâmbi lângă arborii cu trunchi întunecat și drept,
Îmi place să-mi închipui că vreun băiat s-a legănat cu ei.
Dar numai legănându-se n-ar fi putut să-i lase
Așa, încovoiați, ca după o furtună de zăpadă. Sigur,
Adesea i-ați văzut încărcați din greu
Cu gheață, în diminețile de iarnă însorite,
După vreo ploaie. Scot clinchete din crengi
Când bate vântul, și capătă culori somptuoase
Când tremurând plesnește și sticlește smalțul de pe ramuri.
Curând au să-și și lepede în soare scoici de cristal,
În avalanșe spulberate peste crusta de zăpadă -
Atâtea cioburi mărunțite să se troienească-n jur,
Încât ai crede că s-a spart și prăvălit cupola cerului.
Povara lor îi trage-n jos spre mărăcinii - uscați de ger;
Dar nu se frâng, deși, dacă-au rămas încovoiați
Atât de multă vreme, nu se mai îndreaptă.
Le vezi trunchiurile arcuite astfel prin păduri
Ani după aceea, cu frunzele alunecându-le pe pământ
Ca niște fete care s-au lăsat pe brânci și își revarsă
În …

BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU (n. 1979, România)

Foto: Cosmin Bumbuț
TAȚII MEI

Oi, oi, oi tații mei vitregi, cum au venit și s-au dus ei
Cum m-au ținut în palme și m-au crescut ca pe-un pui de cuc
Pe unde-or fi tații mei vitregi, prin ce cotloane, prin ce morminte
Unde-s mâinile care mi-au dat lapte din căni ciobite, unde-s iepurii albi ai copilăriei,
Drumurile prin pantelimon, când el nu dansa
Unde-i vatra luminoasă, cu ale ei străluciri apașe
Unde-i Luluța, cățeaua iepure, arhitecta gropilor
Mieii de paște, rânjiți și picurând zeamă de gambrinus
Unde-s mărășeștii, carpații, pepenii de vară
Drumurile spre mare, în dimineți sulfuroase, nesul frecat în ceașcă
Barbutul de pe lacul riviera, regina bălții, mierea de la subrațul tău
Fularele pe care ți le-ndesai pe cap, ca să nu te tragă, plăpumile matlasate
Unde-i totosh, pisica noastră căcăcioasă, unde-s chiloții tăi de bumbac
băile pe care le făceam împreună, recitând coana mița biciclista
Oi, unde s-au dus toți …

MARIANA CODRUȚ (n. 1956, România)

Foto: Michael Astner
AM VĂZUT-O

am văzut-o. nu era cruntă.
își ținea picioarele larg desfăcute
să intre muzica în ea. dansa
din jumătatea de sus a trupului,
goală, pe nisip. nu mai semăna cu ea însăși -
un zâmbet îi atârna din gură
ca unei pisici coada șoarecelui prins.

pur și simplu stătea pe nisip
și dansa
cu jumătatea de sus a trupului,
iar muzica desfăcea încet
aripi de șindrilă albă în vânt.

_______________
Din vol. Ultima patrie, Editura Paralela 45, 2007


CONCEPȚIA MEA DESPRE LUME ȘI VIAȚĂ


până la douăzeci de ani
toți s-au simțit datori să-mi formeze
"o concepție despre lume și viață".

alți douăzeci de ani m-am cocoșat
sub această
concepție despre lume și viață.

acum sunt un câmp
de pe care s-a smuls pielea de bitum
fiindcă într-o zi am dat naibii
concepția despre lume și viață.


SUNT TOT TIMPUL ÎN PRIZĂ:


dacă vineri trebuie să achit factura la apă, chiar de luni îmi spun mereu, îngrijată: am de plătit factura la apă, trebuie să plătesc factura la apă!

e vorba să merg în vară la Praga? încă din iar…