Treceți la conținutul principal

ERICH FRIED (1921-1988, Austria)


NUMAI CĂ NU

- fragment -

Viața
ar fi fost
mai simplă
dacă nu te-aș fi întâlnit
Numai că nu ar fi fost
viața mea

MICĂ PILDĂ

Și viața netrăită
ia sfârșit
poate doar ceva mai lent
precum bateria
unei lanterne
de nimenea folosită

Dar asta nu ajută prea mult:
Dacă vrei
(să zicem)
această lanternă
după ani și ani
s-o aprinzi
nu mai iese nicio respirarea-a luminii
iar dac-o deschizi
nu-ți găsești decât oasele
iar dacă ai ghinion
și ele
de tot măcinate

Așa că la fel de bine
ai fi putut
lumina

____________________
Traducere de Grete Tartler.
Din vol. Poezie germană contemporană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991



Postări populare de pe acest blog

CLAUDIU KOMARTIN (n. 1983, România)

ROMANIAN ODDITY

Am văzut locul în care oamenii muncesc și în somn
acolo m-am îndrăgostit de o femeie galbenă
pentru care eram o ciudățenie din altă lume:
un țigan poliglot a cărui voce răsună gutural în tăcerea
unui oraș-fantomă locuit de 10 milioane de roboți.

când am renunțat să mai cer înțelegere și căldură,
m-am desprins de pământ ca într-o legendă budistă
iar corpul meu a plutit pentru o vreme
printr-un hău plin de neoane și cabluri optice -

într-o clipă totul a ars, în fața ochilor mei
împăienjeniți de dorință și nebunie,
ca o peliculă cu manechine care imită mișcările omenești
din vremea filmului mut.

________________________
Din vol. Un anotimp în Berceni, Ed. Cartier, 2010.


GLASURILE

2. (VREAU SĂ TE CRED CÂND SPUI)

Vreau să te cred când spui
că va veni cineva
cu un zâmbet perfect
și cu gesturi definitive
o insectă cu suflet de doică
să mă-mpingă spre ziua de mâine
cum duci un cal dărâmat de tristețe
seara         către abator

POEM PENTRU CEI DE PE URMĂ

Let them see each other clean, in killing light.
 …

ROBERT FROST (1874-1963, SUA)

MESTECENI

Când văd mesteceni aplecați, în dreapta, în stânga,
Strâmbi lângă arborii cu trunchi întunecat și drept,
Îmi place să-mi închipui că vreun băiat s-a legănat cu ei.
Dar numai legănându-se n-ar fi putut să-i lase
Așa, încovoiați, ca după o furtună de zăpadă. Sigur,
Adesea i-ați văzut încărcați din greu
Cu gheață, în diminețile de iarnă însorite,
După vreo ploaie. Scot clinchete din crengi
Când bate vântul, și capătă culori somptuoase
Când tremurând plesnește și sticlește smalțul de pe ramuri.
Curând au să-și și lepede în soare scoici de cristal,
În avalanșe spulberate peste crusta de zăpadă -
Atâtea cioburi mărunțite să se troienească-n jur,
Încât ai crede că s-a spart și prăvălit cupola cerului.
Povara lor îi trage-n jos spre mărăcinii - uscați de ger;
Dar nu se frâng, deși, dacă-au rămas încovoiați
Atât de multă vreme, nu se mai îndreaptă.
Le vezi trunchiurile arcuite astfel prin păduri
Ani după aceea, cu frunzele alunecându-le pe pământ
Ca niște fete care s-au lăsat pe brânci și își revarsă
În …

RADU VANCU (n. 1978, România)

CANTO XLII

Uneori, în capul meu, mi se
pare că merge. Dar
creierul nu-i deloc
creditabil. Creierul meu bate
într-o inimă de călugăriță
tânără, retrasă-n craniul
meu ca-ntr-o mănăstire din
Sadad.

Spetindu-se ziua
pe ogorul de cartofi dulci
din spatele mănăstirii.
Mâncând din ochii
leșinați de dragoste
maldărul de cadavre
creștine plantat la poarta
mănăstirii. Îndrăgostită
de irelevanța disperată
a vieții din jurul ei.

Uneori, creierul meu bate
în inima ei în ritmul în care
câte un cadavru creștin
e bătut în cuie de poarta
mănăstirii. Abia atunci ea
respiră într-un staccato
îmbujorat și creierul meu e
oarecum mai creditabil.

Pe de altă parte, poemele
astea ale mele-s scrise
toate pe la 4 A.M.,
când călugărița-i mereu
pe jumătate trează în