Treceți la conținutul principal

BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU (n. 1979, România)

                                                                                         Foto: Cosmin Bumbuț

TAȚII MEI

Oi, oi, oi tații mei vitregi, cum au venit și s-au dus ei
Cum m-au ținut în palme și m-au crescut ca pe-un pui de cuc
Pe unde-or fi tații mei vitregi, prin ce cotloane, prin ce morminte
Unde-s mâinile care mi-au dat lapte din căni ciobite, unde-s iepurii albi ai copilăriei,
Drumurile prin pantelimon, când el nu dansa
Unde-i vatra luminoasă, cu ale ei străluciri apașe
Unde-i Luluța, cățeaua iepure, arhitecta gropilor
Mieii de paște, rânjiți și picurând zeamă de gambrinus
Unde-s mărășeștii, carpații, pepenii de vară
Drumurile spre mare, în dimineți sulfuroase, nesul frecat în ceașcă
Barbutul de pe lacul riviera, regina bălții, mierea de la subrațul tău
Fularele pe care ți le-ndesai pe cap, ca să nu te tragă, plăpumile matlasate
Unde-i totosh, pisica noastră căcăcioasă, unde-s chiloții tăi de bumbac
băile pe care le făceam împreună, recitând coana mița biciclista
Oi, unde s-au dus toți tații mei vitregi care m-au spălat la coaie, m-au ținut ca pe
        Pip în palme
m-au plimbat prin măcelării, alimentare, m-au expus ca pe micul mozart, m-au
        îngrășat,
mi-au apretat cămășile cadrilate. Vă întreb pe voi, stâlpi de telegraf, pe voi,
        metrouri roșii, pe voi, străzi bucureștene din dos de bloc
unde-s mâinile alea grase și păroase? Oi, oi, oi unde-s tații mei vitregi?!

ZILE PLOIOASE PE STOIAN MILITARU. CRACII BABEI

știu ce-o să spuneți și sunt total de acord că ploaia e uzată în poezie, așa cum și
înduioșările mele legate de căderea apei din cer. Însă aici nu ploaia e subiectul
mai curând aș spune că cizmele mele galbene, din clasa a patra, într-o sâmbătă
pe stoian militaru, venind de la școală, mă grăbeam spre ora de desene animate
și mă încerca o plăcută stare de disponibilitate, purtam o geacă de-a mamei care
        se cojea pe la coate și cizmele, ah, cizmele galbene, cu două perechi de
        șosete
pe la plombele din jurul copacilor ieșeau râme groase și mirosea poate a mâțișori
        de salcâm

eram îngrijorat, puțin exaltat pentru că nu mai creșteam de la o vreme, dar tocmai
        primisem insigna de pionier inventator – eram, în fond, un copil isteț și, de ce
        nu, aș fi putut deveni inventator

cum spuneam, ieșiseră râmele la apă, peste bascul de pionier purtam o glugă
        vișinie, legată sub bărbie cu șnur gros, trainic, care-mi dădea din siguranța lui
        pe drum, doi stâlpi se uneau în vârf, ca un V răsturnat, din care se scurge,
        uniform smoala

intru în curtea cenușie, cu gard înalt, cumpăr o gumă de cin-cin, mă așez între cracii
        babei – așa se numea acel V inversat – pe sub care, când treci, trebuie să dai
        cu piciorul într-unul dintre stâlpi, ca să nu ai ghinion toată ziua
am desfăcut guma și înăuntru era Burruchaga, în foarfecă, poate cea mai rară
        surpriză

așa am stat acolo, în anul 1989, toamna, pe hârtia cerată picăturile de ploaie mi se
        amestecau cu lacrimile
și am știut atunci că voi fi veșnic.

________________________________
Din vol. anaBASis, Editura Cartea Românească (Polirom), 2014.








Postări populare de pe acest blog

MARIANA CODRUȚ (n. 1956, România)

Foto: Michael Astner
AM VĂZUT-O

am văzut-o. nu era cruntă.
își ținea picioarele larg desfăcute
să intre muzica în ea. dansa
din jumătatea de sus a trupului,
goală, pe nisip. nu mai semăna cu ea însăși -
un zâmbet îi atârna din gură
ca unei pisici coada șoarecelui prins.

pur și simplu stătea pe nisip
și dansa
cu jumătatea de sus a trupului,
iar muzica desfăcea încet
aripi de șindrilă albă în vânt.

_______________
Din vol. Ultima patrie, Editura Paralela 45, 2007


CONCEPȚIA MEA DESPRE LUME ȘI VIAȚĂ


până la douăzeci de ani
toți s-au simțit datori să-mi formeze
"o concepție despre lume și viață".

alți douăzeci de ani m-am cocoșat
sub această
concepție despre lume și viață.

acum sunt un câmp
de pe care s-a smuls pielea de bitum
fiindcă într-o zi am dat naibii
concepția despre lume și viață.


SUNT TOT TIMPUL ÎN PRIZĂ:


dacă vineri trebuie să achit factura la apă, chiar de luni îmi spun mereu, îngrijată: am de plătit factura la apă, trebuie să plătesc factura la apă!

e vorba să merg în vară la Praga? încă din iar…

RADU VANCU (n. 1978, România)

CANTO XLII

Uneori, în capul meu, mi se
pare că merge. Dar
creierul nu-i deloc
creditabil. Creierul meu bate
într-o inimă de călugăriță
tânără, retrasă-n craniul
meu ca-ntr-o mănăstire din
Sadad.

Spetindu-se ziua
pe ogorul de cartofi dulci
din spatele mănăstirii.
Mâncând din ochii
leșinați de dragoste
maldărul de cadavre
creștine plantat la poarta
mănăstirii. Îndrăgostită
de irelevanța disperată
a vieții din jurul ei.

Uneori, creierul meu bate
în inima ei în ritmul în care
câte un cadavru creștin
e bătut în cuie de poarta
mănăstirii. Abia atunci ea
respiră într-un staccato
îmbujorat și creierul meu e
oarecum mai creditabil.

Pe de altă parte, poemele
astea ale mele-s scrise
toate pe la 4 A.M.,
când călugărița-i mereu
pe jumătate trează în