Treceți la conținutul principal

MARIANA CODRUȚ (n. 1956, România)

Foto: Michael Astner

AM VĂZUT-O

am văzut-o. nu era cruntă.
își ținea picioarele larg desfăcute
să intre muzica în ea. dansa
din jumătatea de sus a trupului,
goală, pe nisip. nu mai semăna cu ea însăși -
un zâmbet îi atârna din gură
ca unei pisici coada șoarecelui prins.

pur și simplu stătea pe nisip
și dansa
cu jumătatea de sus a trupului,
iar muzica desfăcea încet
aripi de șindrilă albă în vânt.

_______________
Din vol. Ultima patrie, Editura Paralela 45, 2007


CONCEPȚIA MEA DESPRE LUME ȘI VIAȚĂ


până la douăzeci de ani
toți s-au simțit datori să-mi formeze
"o concepție despre lume și viață".

alți douăzeci de ani m-am cocoșat
sub această
concepție despre lume și viață.

acum sunt un câmp
de pe care s-a smuls pielea de bitum
fiindcă într-o zi am dat naibii
concepția despre lume și viață.


SUNT TOT TIMPUL ÎN PRIZĂ:


dacă vineri trebuie să achit factura la apă, chiar de luni îmi spun mereu, îngrijată: am de plătit factura la apă, trebuie să plătesc factura la apă!

e vorba să merg în vară la Praga? încă din iarnă îmi tot repet: am de mers la Praga, trebuie să mă duc la Praga!

de aceea, e cum nu se poate mai crud să știu că voi muri. nu e zi să nu-mi repet: am de murit, trebuie să mor!


CAST CA IRAȚIONALUL


inima ta, marginalul umilit
dormind pe sub poduri (totuși, creierul
i-a scris povestea cu toată cruzimea).
acum baleiezi cu gândul orizontul ei
cast ca iraționalul. ca șirurile clare
ale semănăturilor tinere. vântul
îți plesnește cu palme ușoare obrajii,
sparge pe ei o cărare sărată, fierbinte.

vântul ciripește, pasărea bate,
soarele inundă, ploaia arde în gol.

__________________
Din vol. Hiatus, Editura Paralela 45, 2015.

Postări populare de pe acest blog

RADU VANCU (n. 1978, România)

CANTO XLII

Uneori, în capul meu, mi se
pare că merge. Dar
creierul nu-i deloc
creditabil. Creierul meu bate
într-o inimă de călugăriță
tânără, retrasă-n craniul
meu ca-ntr-o mănăstire din
Sadad.

Spetindu-se ziua
pe ogorul de cartofi dulci
din spatele mănăstirii.
Mâncând din ochii
leșinați de dragoste
maldărul de cadavre
creștine plantat la poarta
mănăstirii. Îndrăgostită
de irelevanța disperată
a vieții din jurul ei.

Uneori, creierul meu bate
în inima ei în ritmul în care
câte un cadavru creștin
e bătut în cuie de poarta
mănăstirii. Abia atunci ea
respiră într-un staccato
îmbujorat și creierul meu e
oarecum mai creditabil.

Pe de altă parte, poemele
astea ale mele-s scrise
toate pe la 4 A.M.,
când călugărița-i mereu
pe jumătate trează în

SERGHEI ESENIN (1895-1925, Rusia)

SPOVEDANIA UNUI DERBEDEU

Nu oricine știe să cânte, nu oricine
Nu oricui îi este hărăzit, într-adevăr,
Să se rostogolească precum un măr,
La picioarele străine.

Aceasta este marea spovedanie pe care mereu
O face-un derbedeu.

Eu înadins umblu nepieptănat și cu capul gol
Pe umeri ca o lampă de petrol.
Toamna desfrunzită a sufletelor voastre
Îmi place s-o luminez în amurguri albastre.
Îmi place când pietrele batjocurii spre mine prind să zboare,
Ca grindina vijeliilor cotropitoare.
Atunci mai vârtos eu cu mâinile strâng în răspăr
Balonul clătinător al zburlitului meu păr.

Mi-e așa de bine să-mi amintesc atunci
Foșnetul răgușit al arinului și izul părăginit dintre lunci.
Că undeva trăiește tata, și mama, cu frunțile grele,
Care ar scuipa pe versurile mele;
Cărora le sunt drag ca trupul, ca ogorul, ca fâneața,
Ca ploaia, care primăvara îmboldeste verdeața.
Ei v-ar străpunge cu furcile, fără-a mai sta la gândit,
Pentru fiecare răcnet asupra mea azvârlit.

Sărmani, sărmani țărani!
Desigur v-ați f…